Rapid - o stare de spirit cu totul specială în fotbalul românesc

E un mister cum unele cluburi reușesc nu doar să atragă o sumedenie de suporteri în jurul lor, dar și să își mențină statutul de echipă-cult în condițiile în care obține relativ puține performanțe marcante. Rapid este un exemplu elocvent în acest sens, un club despre care s-au scris milioane de rânduri, zeci și sute de poezii, cântece și cărți de beletristică, un club iubit de milioane de români de toate vârstele și provenind din toate păturile sociale. Un club ghinionist, obișnuit cu eșecurile, mai degrabă, decât cu victoriile... un club cu totul special în peisajul gri și uneori lipsit de personalitate al fotbalului românesc. 

„Peste 500 de ani, Ministerul Aerului va fi reprezentatv de cei care-şi dau aere. Noi rămânem ce am fost: navetişti, chiar cosmici”, zicea Florian Pittiș despre echipa pe care a iubit-o până în ultima clipă a vieții. Rapidul a reprezentat încă din primele sale clipe de viață mai mult decât un banal club sportiv. Echipa alb- vișinie, indiferent de ramură, a atras mereu mase întregi de oameni unite de aceleași idealuri. Fie dorința de victorie sau de performanță pur și simplu - principiu de bază în orice ramură sportivă profesionistă, fie antipatia față de anumiți rivali și, nu în ultimul rând, mândria locală sau mândria de a lua parte la ceva mai important în comparație cu ce le oferă în general viața oamenilor simpli. 

Nu vom putea explica niciodată obiectiv de ce o echipă obișnuită cu performanțele, dar și cu eșecurile uneori penibile, a reușit să mențină un nivel de atractivitate și pasiune atât de mare, încât i-a permis să reziste de-a lungul timpului în prim planul sportului românesc indiferent de regimul politic. Politica a reprezentat mereu un pilon în calea sau în ajutorul Rapidului, după caz și după vremuri. 

Vara lui 1923 reprezintă momentul de cotitură al destinelor celor ce trăiesc cu sânge vișiniu, indiferent de vârstă. Contrar celor cunoscute de publicul larg, deși 25 iunie 1923 este prezentată ca fiind data la care a luat naștere clubul Rapid, momentul care a marcat înființarea clubului feroviar este 11 iunie 1923. Într-o sală a școlii primare din cartierul Grivița, lucrătorii de la Atelierele Grivița au pus bazele "Asociației Culturale și Sportive CFR", în prim plan aflându-se maistrul Teofil Copaci (devenit președintele asociației sportive proaspăt înființate), strungarii Grigore Grigoriu (devenit primul căpitan al echipei de fotbal), Dumitru Constantinescu, Géza Ginzer, Tudor Petre, Franz Hladt. După câteva luni, echipa de fotbal s-a constituit definitiv după fuzionarea celor de la „Ateliere” cu cei de la „Excelsior”. Primul teren de joc și antrenament din istoria clubului alb-vișiniu a fost terenul C.A.B., ”de la Șosea”, care a fost închiriat contracost. 

Nu a durat mult până ca echipa feroviară să beneficieze de cel mai modern stadion din țară în acea vreme. În 1939, la evenimentul de inaugurare a Giuleștiului, au participat regele Carol al II-lea (1930-1940), Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai, prinţul Paul al Greciei, membri ai guvernului, consilieri regali, înalţi demnitari, numeroşi delegaţi ai căilor ferate europene, fiind o premieră pentru România ca atâtea personalităţi şi oficialităţi să fie prezente la inaugurarea unui stadion. 

Rapidul trecea astfel, în mod oficial, de la terenul de maidan din apropiere de gara Basarab sau de la partidele jucate în pribegie pe arenele Romcomit, Ciocanul sau ANEF, la un stadion propriu. Unul care a trăit de-a lungul timpului performanțe fantastice sau eșecuri dureroase, un singur lucru fiind constant: aportul incredibil al fanilor. Unii care de-a lungul istoriei zbuciumate a Rapidului au avut curajul de a se opune sistemului comunist, ale cărui tentacule cuprinseseră sportul românesc, transformat într-o unealtă de manipulare a maselor. 

Și știți ce a mai făcut din Rapid o echipă care impresiona prin farmecul aparte? Instabilitatea. Rapidul a fost mereu o echipă care azi putea să o bată in deplasare pe Universitatea Craiova, pretendentă la titlu, iar mâine să piardă în cupă cu o echipă din liga a treia, pe teren propriu. E o metaforă, dar vă faceți o idee. Singura echipă din România care a câştigat Cupa României fără să fi jucat niciodată în prima ligă este Arieșul Turda. Pe cine a învins în finală? Pe Rapid, desigur. Era primăvara lui 1957 și rapidiștii pregăteau sărbătoarea încă înainte de începerea finalei. 

A fost 1-0, după golul marcat de Nicolae Georgescu, la mijlocul primei reprize, dar Rapid nu a reuşit să se desprindă, deşi a controlat jocul înainte de pauză. Şi astfel, după ce a scăpat mai ieftin decât şi-ar fi imaginat, Arieşul a întors rezultatul în startul părţii a doua. Într-un singur minut, Gheorghe Băluţiu a înscris de două ori, prima dată din penalty, şi a decis finala. Marele învins a fost Titus Ozon, care, la 34 de ani, a ratat ultima şansă de a-şi trece în palmares un trofeu, pe lângă cele două titluri de golgheter al campionatului. „Am mers după meci la restaurant, împreună cu rapidiştii. Unul dintre antrenorii lor, Ştefan Filote, a luat un pahar de şampanie în mână şi a spus: «Să închinăm un pahar în cinstea a 11 tineri care au arătat cum se apără culorile unui club». Apoi a izbucnit în lacrimi şi a ieşit”, şi-a amintit Ioan Onacă, unul dintre eroii din teren ai Arieșului, conform Prosport (http://liga2.prosport.ro/special/echipa-care-a-castigat- cupa-fara-a-juca-vreodata-in-liga-i-amintiri-dureroase-pentru-rapidisti-ce-a-scris-presa-vremii-si-cine-e- unicul-supravietuitor-11883749). 

Rapidul nu rămâne dator mult timp, însă. Iar titlul onorific de specialistă a cupei - deși învinsă de Arieșul sau eliminată de Foresta Fălticeni (atunci în liga a treia) în semifinalele cupei din 1967, în care Rapidul urma să câștige titlul - și-l fortifică în 1975. Când juca în liga secundă. După eliminarea lui Dinamo, Jiul Petroșani și Ceahlăul Piatra Neamț, echipa urma să o întâlnească pe Steaua în semifinale. Un meci pe care legenda Rapidului, Nae Manea, nu ar fi trebuit să-l joace. „Aveam 18 ani şi la un control medical mi s- a descoperit că sunt bolnav de hepatită. Am fost oprit de la efort şi un an de zile n-am mai jucat pentru Rapid. Înaintea semifinalei de Cupă cu Steaua, din 1975, Armata mi-a descoperit însă acea foaie medicală şi m-a internat forţat, ca să nu joc. Un general m-a ameninţat că dacă fug din spital mă trimite la Tribunalul Militar şi fac puşcărie. Am sărit gardul în pijamale şi halat şi am fugit la stadion. Se juca pe «23 August» şi miliţienii de la pază nu voiau să mă lase să intru. Ziceau că sunt scăpat de la nebuni când m-au văzut îmbrăcat aşa”, povestea regretatul rapidist pentru Click. (https://www.click.ro/sport/fotbal/nicolae-manea- am-fugit-din-spital-ca-sa-bat-steaua) 

Nu doar că până la urmă Manea a reuşit să intre în stadionul său, dar a avut o contribuţie importantă la calificarea în finală a Rapidului. Steaua a marcat prima, prin Lajos Sătmăreanu, dar Rapid a egalat în minutul 88, graţie reuşitei lui Marinel Râşniţă. În cele din urmă, s-a ajuns la loviturile de departajare, unde Nae Manea a marcat de două ori, inclusiv golul decisiv, iar giuleştenii s-au impus cu 6-5. 

Rapid a jucat finala cu Universitatea Craiova, ajunsă în premieră în ultimul act, la un an după primul ei titlu de campioană. nu era chiar Maxima, dar îi avea în teren pe cu Ion Oblmeneco, Ilie Balaci, Alexandru Boc, Costică Ştefănescu sau Zoltan Crişan, fiind considerată favorită. „Nici noi nu eram desculţi. Eliminasem Dinamo, Steaua, dar oltenii erau daţi dracului. Îi înnebunise Balaci pe fundaşii noştri cu driblingurile lui. Toată lumea paria pe Craiova, se spunea că ne vor da o căruţă de goluri”, îşi amintea Manea. 

La 1-0 pentru olteni, prin golul lui Oblemenco, aproape de nicăieri, Manea s-a încăpăţânat să se agaţe de o minge ce părea pierdută şi a egalat cu un şut violent. S-a intrat în prelungiri, unde a fost suficientă a eroare a portarului Marius Purcaru, iar acelaşi Manea a făcut „dubla” şi a readus Cupa în Giuleşti. 

Pentru a înțelege mai bine farmecul echipei din Giulești, luați exemplu de la această poveste. La mai bine de trei decenii de la ultima cupă, după retrogradări de mare tristețe, titluri de campioană nerecunoscute oficial nici până în ziua de azi, finale sau semifinale de cupă de tristă amintire, Rapidul - atunci în B - a eliminat Steaua, Dinamo și a învins Craiova în ciuda problemelor medicale sau a tertipurilor tipice cluburilor controlate pe atunci de comuniști. 

Unul din cântecele galeriei giuleștene, cea mai apreciată din țară, zice ”Ăsta e Rapidul din Giulești, iubește- l și-ai să-nnebunești!”. Nu are rost să mai amintim de sfertul eurofantastic al trupei antrenate de Răzvan Lucescu, de titlurile și trofeele câștigate în era Copos, de falimentul clubului, renașterea sa mai mult sau mai puțin dubioasă ori de nume devenite legendare, precum Daniel Pancu, Daniel Niculae, Nae Stanciu, Adrian Iencsi, Marius Măldărășanu, Marian Rada, Cristi Săpunaru sau Vasile Maftei... pentru a-i aminti doar pe câțiva. 

Ne luăm rămas bun de la Rapid amintind de unul dintre marii oameni de cultură pe care i-a dat românia și care, desigur, am putea adăuga, iubea Rapidul cu entuziasmul unui copil. El mprturisea că: „Cel mai mult am iubit echipa asta care-n ultima vreme îşi dă cu stângu-n dreptu': Rapid", spunea Fănuş Neagu care nu era un simplu microbist, ci un adevărat „ideolog" al echipei e fotbal din Giuleşti căreia i-a dedicat o mulţime de articole sportive şi o carte intitulată „Rapid nu opreşte în gările mici" care părea un volum de poezii de dragoste în toată legea: „Pentru mine, Rapidul e o dimineaţă aurie de toamnă, când în gările din Câmpia Bărăganului şi Dobrogea, unde trenurile opresc o singură clipă, zeci de oameni se aruncă în vagoanele amorţite de somn, ca să intre în Bucureşti pentru două ceasuri, atât cât joacă Rapidul(...)Rapidul e cel mai scurt drum dintre culmea gloriei şi Valea Plângerii. Rapid e curcubeul înalţat peste Calea Griviţei până la Podul Giuleşti", scria Fănuş Neagu despre marea sa iubire, amintindu-şi cu nostalgie de anii ei de glorie: „Unde sunt oare suporterii de altădată ai Rapidului care dormeau pe stadion şi puneau urechea pe gradene să asculte cum creşte iarba călcată de Nicky Dumitriu? Pe mine m-au acuzat unii că m-am vândut Rapidului. Da, le-am spus, m-am vândut Rapidului pe două găleţi de cărbuni şi o mână de traverse". (https://romanialibera.ro/cultura/oameni/fanus-neagu-am-iubit-viata-ca-un-desfranat-226273.html)